Leibniz introduce o nouă exigență a gândirii care s-a afirmat, mai întâi, în Dinamica sa. Înscrisă „pe filiația galileană”, aceasta „aducea un plus, și anume: unitatea conceptului de acțiune, în cele două versante, metafizic și dinamic, desemnează o determinare ontologică ce justifică dezavuarea oricărei doctrine a pasivității creaturilor... A fi înseamnă a acționa, chiar și a subzista înseamnă tot a acționa. Noutatea dinamicii a fost în acest sens ea însăși o acțiune, anume acțiunea imanentă a substanței individuale a lui Leibniz ridicând la o expresie mai distinctă și mai completă structurile universului”.
Unitatea dintre fizica și metafizica leibniziană proiectează o perspectivă logico-gnoseologică, în care logicul, realul, posibilul și necesarul, formalul survin ca paradigme ale structurării unei concepții moderne despre lume și cunoaștere. Aceasta înseamnă că logica, prin principiile ei, constituie punctul central și deschiderea, poate cea mai semnificativă, a gândirii lui Leibniz, așa cum au arătat-o în contempo-raneitatea noastră dezvoltările semanticii.
Alexandru Boboc