Moartea căprioarei, apreciat de toată critica literară drept un poem excepțional, „singur în măsură să consacre un talent” (Eugen Simion), are o structură riguroasă, impresionantă, poetul conturând încă din primele rânduri un spațiu cruciform, imens, în care se va derula tragicul eveniment al jertfirii copilăriei, al „despărțirii de vârsta candorilor”. Peste linia statică, încremenită a orizontului – „Seceta a ucis orice boare de vânt” – se suprapune o verticală cosmogonică – „Soarele s‑a topit şi a curs pe pământ” –, dusă până la nesfârșit – „A rămas cerul fierbinte şi gol” – și continuată până în străfundurile terestre: „Ciuturile scot din fântână nămol”. Se revine, apoi, la linia orizontului, care e, de această dată, dinamică și amenințătoare, parcă prevestind drama ce va urma: „Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri”. În acest cadru apar protagoniștii tragicului eveniment, spărgând icoana cruciformă printr-o mișcare căreia natura i se contrapune: „Mă iau după tata la deal printre târşuri/ Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi”. „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi”, dramatică și cu implicații complexe, e relatată „într-un registru liric superior”, întâlnit în poezia noastră la Eminescu și la marii poeți ai perioadei interbelice.
Valeriu Matei
