Nicolae Labiș își dă adevărata valoare a neobișnuitului său talent în poeziile lirice, care predomină în creația sa, mai ales după luna martie 1953, relevante fiind, alături de capodopera sa – Moartea Căprioarei – Meșterul și Primele iubiri, Am iubit și Marină; Sunt spiritul adâncurilor, Dans, Albatrosul ucis, Omul comun, Arthur Rimbaud, François Villon, Mioriţa, Pseudo-spleenuri și alte câteva zeci de poeme ce formează nucleul operei sale poetice. Cu referire la aceste poeme, G. Călinescu afirma că Nicolae Labiș, deşi a trecut la cele veșnice la o vârstă fragedă, e „un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea…”.
…Poetica labișiană e una a răzvrătirii, a rupturii, a revenirii la firesc. Modelele sale sunt Mioriţa și Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu și Pillat, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud și Rilke. Nu întâmplător, tânărul Labiș îi dedică autorului Iluminărilor un splendid poem: „Scuture-şi pe bulevarde capitala românească/ Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur,/ Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească/ Evocarea mea frăţească, încâlcit ştrengar, Arthur!”, un poem colocvial, în care omagiază caracterul revolut al poeticii rimbauldiene: „Coborât‑ai de pe soclul statuilor funerare,/ Ai pornit sub carul mare, fluierând un cântec viu./ Către tonţi rânjeşte ştirbă urma smulselor picioare,/
O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.” În același mod e omagiat și un alt mare precursor – răzvrătitul François Villon: „Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,/ Când osteneala vine, renăscător imbold –/ În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager/ Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold…// Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai o lume,/ Oceanele baladei le străbăteai înot –/ Flori albe şi flori negre-s pe câmpurile tale/ De Martha descântate ori lubrica Margot”.
Valeriu Matei
