Deși s-a format sub zodia marilor sisteme ale filosofiei clasice germane (Vischer, Herbart, Hegel, Feuerbach), Titu Maiorescu (1840–1917) a promovat o gândire integratoare, distinctă în raport cu filosofia de sistem. Este vorba despre o gândire în care orizontul ideatic intră în rezonanță cu formele de viață ale societății, modelându-le:
„Să năzuim către o viaţă nouă, plină de prospeţime! Să contopim ştiinţa cu viaţa reală, să evadăm din celulele înăbușitoare ale contemplării abstracte! Iată stindardul ştiinţei actuale, iată vocaţia ei socială! Iar filosofia, mai mult decât oricare altă îndeletnicire, are datoria să ţină seama de această vocaţie socială”.
Acest postulat, formulat încă din tinerețe (Considerații filosofice pe înțelesul tuturor, 1860), l-a însoțit pe Maiorescu în toată acțiunea sa de fondator al culturii române moderne. Aserțiunea lovinesciană după care „degetul lui de lumină” veghează la „răspântiile culturii române”, spre a arăta calea, nu este o cochilie goală. Personalitate plurivalentă – cu preocupări în sfera esteticii și criticii literare, a logicii și psihologiei, a politicii, dreptului și diplomației –, mentorul junimist a fost un om al faptei prin excelență.
Aducând laolaltă scrieri mai puțin sau deloc cunoscute, de la însemnări confesive la prelegeri universitare, ediția de față pune în evidență „cercul luminos al omului” Maiorescu, traiectul evolutiv și complexitatea unui gânditor autentic, lipsit de hainele austere ale formalismului ireductibil. Se va vedea, astfel, că imaginea sa de olimpian, rece și distant, perpetuată ani de-a rândul, este fatalmente reductivă.
Pompiliu CRĂCIUNESCU
