Obsesiva temă a revizuirilor, stârnind polemici purtate cu îndârjire viscerală, corelată – inevitabil – cu discuţiile, și ele înverşunate, despre canon, au inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediat după prăbuşirea regimului comunist. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant continuitatea), a contro-verselor imunde care au răvăşit şi polarizat viaţa culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”, cu inevitabile prefaceri, rezistă. Totuși, recunoscând condiționările multiple ale canonului, Mihai Zamfir sublinia intruziunea politicului, notând că „politicul s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar”. Cum lipsesc criteriile restrictive și cuantificările riguroase, cum însuși „autoritatea” critică declină, măcinată de rivalitatea unor grupuscule în agitație, până la urmă, tinzând spre obiectivare, spre acea râvnită impersonalitate (în limbaj maiorescian), canonul este rezultanta unor subiectivități în convergență, având ca argument suprem „trăirea” estetică. Dacă furiile revizioniste, observăm, s-au mai domolit, ar putea începe, credem, vremea revizuirilor calme, prin grila relecturilor, proces natural al metabolismului literaturii.
Adevărul e că tectonica literară nu poate fi cercetată fără a consulta agenda politică a epocii; schimbările de regim, se ştie, bulversează scara valorilor. Cum în comunism, protejând literatura de agresiunea ideologicului, esteticul a fost fetişizat sub stindardul autonomiei, estetismul a fost, pentru critica/criticii vremii, o atitudine parapolitică, avertiza Adrian Marino. O ripostă izolaţionistă la politic, altfel spus, încurajând o lectură strict estetică, neîndestulătoare acum. Nimeni, credem, nu contestă igiena reevaluărilor. Dar orice discuţie începe de la nivelul estetic și obligă la relectură.
ADRIAN DINU RACHIERU
