Gândirea lui Pompiliu Crăciunescu este impregnată de spiritul Școlii Franceze, caracterizată prin rigoare, finețe și umanism. Rigoarea este cea a limbajului, unde fiecare cuvânt are locul și funcția sa. Fineţea este cea a gândirii: nuanța este privilegiată într-o gândire care încearcă să-și găsească rostul prin cuvinte deseori neputincioase a exprima Realitatea în întregimea sa. În sfârșit, umanismul este de ordin spiritual: totul este centrat pe ființa umană, dar o transcende.
Prin scrierile sale deschizătoare de drumuri, Pompiliu Crăciunescu dezvăluie o perspectivă transdisciplinară a criticii literare și o perspectivă transistorică a istoriei literaturii.
